Ce observații se pot face în urma primei confruntări televizate a campaniei electorale din Statele Unite? În primul rând, tonul a fost ceva mai potolit decât în restul campaniei. Dacă peste gard își aruncau acuze dure, lipsite de multe ori de eleganță, azi noapte candidații coborât tonul acuzelor în majoritatea timpului. Dincolo de asta însă, dezbaterea nu a adus nimic nou, din punctul meu de vedere și nici nu a fost de natură să-mi crească respectul pentru sistemul politic american, pentru că niciunul dintre candidați nu a expus vreo soluție concretă și fezabilă. A fost aceiași confruntare între stilul de cowboy lăudăros și populist al lui Donald Trump și stilul plat, sărac în idei al lui Hillary Clinton.
Față de probleme reale sau induse ale individului american (șomaj, nemulțumirea că din banii și cu sângele lui americanul trebuie să-i apere pe alții, deficitul comercial, etc.), Trump vine și își etalează „bărbăția” prin soluții stupide de genul „Germania și Japonia să ne plătească dacă vor să-i apărăm în continuare”. Fanfaronada gen Gigi Becali constă în faptul că nu face o evaluare a consecințelor și nu spune americanului de rând ce se întâmplă, care ar fi consecințele economice pentru americanul de rând, dacă de exemplu Germania (în contextul actual, în care aruncă ocheade Rusiei) răspunde „OK, chiar nu dorim să ne mai apărați!”. Trump nu se obosește să evalueze. Despre încălzirea globală a afirmat că este o născocire a Chinei, menită să frâneze dezvoltarea economică a Americii. După care, confruntat cu stupizenia afirmației, a spus că a făcut o glumă! Apoi, a repetat de câteva ori că soluția pentru valul de crime și proteste cu caracter rasial, este impunerea legii și a ordinii (Law and order). Atât, simplu, de parcă cineva cu scaun la cap se gândea că soluția este fărădelegea și haosul. Cum însă ar putea fi impuse acestea, ce soluții are pentru îmbunătățirea activității poliției care încearcă să impună legea și ordinea de sute de ani, nu s-a mai deranjat să spună. S-a mulțumit să bată cu pumnul în masă. A mers chiar cu împrăștierea testosteronului până într-acolo încât a afirmat la un moment dat că Hillary Clinton „doesn’t have the stamina to be president”, adică, pentru cine nu a înțeles, nu are „sculă” pentru a fi președinte. Poate că americanii au coborât până într-acolo încât asta este ceea ce așteaptă de la un președinte, nu inteligență, viziune sau alte prostii.
Lucrurile nu stau mult mai bine nici de partea cealaltă, din păcate. Fără a arunca cu vorbe necugetate, Hillary Clinton a înșirat platitudini de genul „vom respecta acordurile existente” sau „vom conlucra îndeaproape cu aliații noștri”. Dacă mai are în vedere și alte idei strălucite cum a fost „primăvara arabă” sau dacă are de gând să depășească pasivitatea în fața ofensivelor teritoriale ale Rusiei sau Chinei, nu a mai spus. A spus însă că nu este corect ca pentru aceleași infracțiuni, afro sau latino americanii să aibă șanse mai mari decât albii de a fi condamnați, fără a explica ce are de gând în acest sens.
La final, CNN a numărat minciunile. Trump a mințit sau a exagerat aproape de două ori mai mult decât Clinton.
În concluzie, fiecare a încercat să-și fidelizeze electoratul, nu prin idei și soluții ci prin stimularea angoaselor caracteristice. Adică, așa pentru consolarea noastră, o unghie mai sus decât dezbaterea politică de pe malurile Dâmboviței. Într-un fel oferta aceasta electorală îi aduce pe americani în situația noastră din anul 2000, când am avut de optat între Corneliu Vadim Tudor și Ion Iliescu.
Aș încheia citând-o pe Ruth Dayan, văduva unuia dintre întemeietorii statului Israel, care de la înălțimea celor 95 de ani ai săi, îi judeca pe politicienii de astăzi: „Politicienii de azi nu seamănă cu cei de ieri – nu în ce privește inteligența. Fiecare are grijă de scaunul lui și de banii lui, nu există viziune. S-au gândit întotdeauna la țară. Oamenii aceia au pus, cu adevărat, țara pe primul loc”.