Întotdeauna mi s-a părut că este firesc ca oamenii care dețin puterea la nivel mondial, proprietarii tiparniței de bani, să-și dorească să facă lumea un loc lipsit de surprize pentru ei, un loc perfect controlabil. Nu spun că mi s-a părut moral sau că pacea cu care ne ademenește ideea unui guvern mondial, ar fi una pe care să ne-o dorim. Spun doar că prin însăși structura unor astfel de oameni, tendința puterii absolute este una naturală și nu ar trebui să ne facem iluzii în această privință, ei se consideră dincolo de morală. Drept pentru care am citit tot ce mi-a căzut în mână despre grupul Bilderberg, Illuminati și alte chestii asemenea care logic vorbind, nu pot fi decât perdele de fum, făcute pentru a trimite curioșii după potcoave de cal mort.
Ceea ce se întâmplă însă în ultimii ani arată că astfel de conspirație fie nu există (ceea ce după cum spuneam mi se pare că ar fi ne-natural), fie se îndreaptă spre un eșec de proporții. Dacă a existat un scenariu în care se dorea o lume multipolară, mai ușor de controlat, situația actuală cu puteri regionale sau mondiale, care sub regimuri autoritare au ambiții expansioniste tot mai mari, pare că ne îndepărtează de relativa siguranță de la sfârșitul secolului trecut și ne aduce din nou la marginea prăpastiei. Dacă a existat un scenariu în care sub amenințarea organizațiilor teroriste oamenii vor accepta restrângerea libertăților individuale, apariția „lupilor singuratici” ne arată că lucrurile au scăpat de sub control, industria terorii fiind lipsită de butoane de reglare. Dacă a existat un scenariu al unificării mondiale și al ștergerii identităților naționale, vedem o recrudescență fără precedent a mișcărilor naționaliste.
Problema tuturor scenariilor care vizează controlul asupra fenomenelor naturale sau sociale o constituie imposibilitatea obiectivă de a stăpâni toate efectele cauzale, întrucât sunt sisteme mult prea complexe. Există o teorie a aripilor de fluture, formulată în contextul teoriei haosului. Urmărind posibiltatea îmbunătățirii predicțiilor meteo, se încerca reconstituirea condițiilor în care se petreceau anumite fenomene, păstrând parametrii inițiali neschimbați. De fiecare dată însă, rezultatele erau diferite, la început imperceptibil, abaterile fiind din ce în ce mai mari, pe măsură ce se dezvoltau. În mod plastic, teoria spune că bătăile de aripi ale unui fluture în jungla amazoniană, printr-un lung șir cauzal, de necontrolat, pot provoca peste șase luni un muson în India.
În concluzie, dacă există astfel de scenarii, ele par să se îndrepte spre un eșec de proporții, care face credibile scenariile post-apocaliptice, gen Mad Max. Poate asta și trebuie să facă filmele de genul acesta, să ne pregătească. Dar asta sună deja ca o alta teorie a conspirației. Și tocmai ce am afirmat că nu mai cred în teoriile conspirației.