Să pornim de la o realitate dramatică pentru Europa: evoluția demografică în următorii 37 ani îi va fi complet nefavorabilă. În condițiile în care se preconizează că în anul 2053 populația lumii va ajunge la 10 miliarde de locuitori, populația acesteia se va reduce de la 740, la 728 milioane de locuitori. În același timp, populația celor mai slab dezvoltate 48 state, se va dubla. La aceasta se adaugă firesc și îmbătrânirea accentuată a populației. În aceste condiții, pare rațională soluția de a permite un flux masiv de imigranți. Dacă trecem peste înverșunarea împotriva imigranților est-europeni, subiect a numeroase și murdare campanii de presă, ajungem prin eliminare la ceea ce vedem astăzi, un aflux masiv de imigranți de origine africană și arabo-asiatică, accentuată până la explozie (uneori la propriu, nu numai la figurat), de „Primăvara arabă”. Trebuie spus că soluția a fost adoptată de „bătrâna” Europă, încă de prin anii ’70, justificată uneori de răspunderea morală pentru trecutul colonial.
În mod firesc, s-a pus încă de la început problema incompatibilităților culturale între vechii și noii cetățeni ai Europei, iar răspunsul elitelor, în numele valorilor umaniste europene, a fost multiculturalismul. Ce putem vedea astăzi după jumătate de secol de multiculturalism? Atentate împotriva populației gazdă, întreprinse de imigranți la a doua sau a treia generație în țara respectivă. Enclave etnice și religioase în care nu numai cultura gazdă nu are acces, dar nici modelul de civilizație sau chiar autoritățile statale nu au acces decât cu mare dificultate (a se vedea ghetourile de la periferia unor mari orașe europene). Chiar și trâmbițatul succes al turcilor din Germania și-a dovedit imensa fragilitate când, pe fondul ofensivei islamiste a lui Erdogan și prin intermediul rețelei de organizații și școli religioase (tolerate și încurajate de statul german), s-a dovedit că etnicii germani de origine turcă, presupuși a fi integrați, pot fi transformați cu ușurință într-o coloană a cincea islamică, una care să susțină isteric distrugerea democrației în Turcia. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un eșec de proporții și mai ales, cu un eșec extrem de costisitor.
Se pune întrebarea de ce a eșuat atât de lamentabil multiculturalismul? În primul rând datorită contradicțiilor inerente. Cel care își părăsește țara, o face pentru a evada dintr-un model de cultură și civilizație care nu îi îndeplinea aspirațiile umane. Libera circulație a informației i-a permis să cunoască un model care și-a dovedit succesul, cel european. Un model al bunăstării, al respectului față de valorile umane, în care individul are acces la educație, la libertate individuală, la protecție și asistență socială. Odată ajuns în țara țintă în mod firesc, începe să resimtă barierele culturale și lingvistice (infinit mai puternice decât în cazul est-europenilor, de exemplu) care îl împing implacabil către comunitatea etnică din care provine, cu toate eforturile mimate de autorități de genul seminariilor sau cursurilor de limbă. Confortul spiritual îl face să se refugieze în aceste insule ale etniei sale, unde totul seamănă cu țara de origine, beneficiind în același timp de ajutoare financiare care pentru standardele sale de viață sunt destul de consistente. Populația gazdă nu înțelege, îl evită și își ascunde cu greutate repulsia pentru stilul său de viață. În absența unor constrângeri din partea autorităților constată că poate fi cetățean european, unul care poate să-și prezerve modelul cultural în cadrul unor enclave etnice. Cu toate acestea, oricât de mare ar fi discriminarea pozitivă, nu are acces la slujbe onorabile sau bine plătite, pentru care pur și simplu nu este pregătit. Nu are acces nici la cea mai bună educație, pentru că puțini profesori sunt dispuși să predea în enclava unde el trăiește. Răspunsul lui natural la acest stres este să acumuleze frustrări și să se izoleze mai mult de societatea gazdă. Rezolvarea personală a acestor frustrări nu poate fi decât încercarea de a schimba modelul cultural gazdă. Astfel, va dori să-și afișeze, cât mai ostentativ simbolurile (o moschee cât mai mare, barba, burka, hijabul, turbanul, etc.), sperând că va converti noua sa lume, la vechea sa cultură. Va dori însă, să beneficieze în același timp și de avantajele civilizației occidentale. Ori, aici intervine contradicția ultimă: cultura sa a dovedit că nu poate crea o asemenea civilizație, poate numai să o distrugă, să o alinieze cu civilizația de care a fugit.
Alternativa viabilă este integrarea. O integrare totală, rapidă și definitivă, făcută sub autoritatea statului gazdă și sub sancțiunea repatrierii. Este singura modalitate prin care emigrantul să aibă acces, el și urmașii săi, la beneficiile pentru care a venit în țara țintă, fără să o distrugă. Mai există însă timp pentru o astfel de soluție? Este destul de greu de crezut, la situația deja existentă adăugându-se numărul din ce în ce mai mare de imigranți. Populația autohtonă reacționează însă, aderența partidelor extremiste fiind tot mai mare. Până când socotelile electorale nu vor arăta că numărul de voturi pe care le pierd prin încăpățânarea de a urma exclusiv calea multiculturalismului este mai mare decât numărul de voturi din ghetouri, probabil că politicienii vor face ceea ce știu, adică vor tergiversa lucrurile. Rămâne de văzut în câte atentate se va măsura acest interval de timp.