Evadare din Mamaia – Balcic

O scurtă vizită la Balcic era un lucru pe care mi-l doream de mai multă  vreme, informațiile contradictorii despre cum arată „castelul” reginei Maria, despre Bulgaria în general (țară în care am fost cândva, în clasa întâi dar pe care nu am apucat să o văd în epoca „all inclusive”), fiind însă motive suficiente dar nu decisive. Decisiv a fost faptul că, stând mai mult ca niciodată la mare, mi s-a luat de spectacolul plat al plajei supraaglomerate, de fojgăiala cu iz acru a bazarului de la Mamaia și de lăcomia agresivă a celor care a celor care trăiesc un an de zile din cât jumulesc turiștii în trei luni. Așa că Bulgaria aflată la o aruncătură de băț, despre care tot auzisem că ne-a depășit de mult în privința turismului, a devenit o alternativa concretă. Viața are de multe ori umor, care se exprimă în frumoase coincidențe. Aveam la noi și cărți, că poate ne apucă cheful de citit. Copilul avea un volum de Sadoveanu pentru o lectură obligatorie la școală, care conținea printre altele și niște note de călătorii. Între acestea  și descrierea unei călătorii în ținutul lui Dobrici (sau Dobrotici), unde un căruțaș povestește cum bulgarii și colonizatorii români au preluat avuțiile turcilor atunci când am ocupat Cadrilaterul. La rândul meu, tot întâmplător, aveam o carte a lui Vintilă Corbul,  „Sclavii pământului”, despre dragostea evlavioasă a românului pentru pământ, boier sau țăran și despre cum s-au repezit să cumpere terenuri în noul teritoriu românesc. Am considerat așadar că aveam și semnele divine de partea noastră așa că am pornit la drum.

La ieșirea din Constanța, venind de pe A4, lucru valabil și atunci când vii de la București, există un giratoriu unde indicatoarele te ghidează spre dreapta. M-am luat după ele (nu după Waze, care mă sfătuia să merg înainte, spre zona portuară) și am nimerit în mândrețe de blocaj pe podul de la Agigea,  așa că am făcut stânga-stânga-mprejur, în giratoriu am urmat calea indicată de Waze și am descoperit alt pod peste canalul Dunăre – Marea Neagră, absolut liber, revenind apoi înainte de Eforie Nord în șoseaua spre Mangalia. Până la 2 Mai și Vama Veche se merge bine și foarte bine dar aici trebuie să te strecori cu grijă, pentru că este o veșnică fojgăială, spre plajă, spre fast-food uduri, etc.

Vama, la numai 2 km. de sat, înseamnă două sensuri de mers, despărțite de o clădire cam scorojită, plus case de schimb valutar și un WC cu plată. Este bine să aveți leva la voi, chiar dacă în unele locuri se poate plăti și cu lei sau euro, pentru că mi s-a povestit că bulgarii mai ciupesc și ei când fac conversia. În vamă este o liniște toropită de căldură, câțiva muncitori întinzând fără chef un cablu, probabil e internet, pe stâlpii ce duc la clădirea principală. Când se aduna mai mult de cinci – șase mașini, un vameș iese din clădire pentru a cere în avans buletinele și certificatul de înmatriculare al mașini, făcând astfel lucrurile să meargă mai repede. Aveți grijă că trebuie să vă așezați pe banda pentru cetățeni UE, de regulă cea din stânga. După afișele lipite cu scotch, se pare că la ghișee alăturate fac vama și înscriu în evidențele informatice și românii și bulgarii, însă în afara de doi, trei care se plimbau fără țintă, alți vameși bulgari nu am văzut. Probabil la capitolul acesta ne sunt nu numai vecini dar mai ales prieteni și au mare încredere în noi.

Trecem în zona neutră printr-o groapă betonată (al cărui scop nu l-am înțeles), de clădirea pustie a vămii bulgărești (decorată însă cu un falnic drapel) și intrăm în Bulgaria. Ne aducem aminte în ultimul moment de nelipsita vignetă. Costă 40 lei pe o săptămână (evident, nu există varianta de o zi) și trebuie obligatoriu lipită pe parbriz, în partea dreaptă, jos. Indicatoarele rutiere ne semnalează că viteza legală este de 50 km/h în localități și de 90 km/h, în afara lor, lucru pe care l-am respectat cu scrupulozitate, pentru a nu avea de a face cu celebri polițiști bulgari despre care se spune că sunt mari amatori de mici șpăgi de 20-30 de euro. Acest lucru i-a cam enervat pe câțiva șoferi bulgari care nu puteau să mă depășească datorită curbelor, lucru de care au ținut să mă anunțe cu ajutorul claxonul, ca la noi acasă. M-am ținut însă tare și nu am băgat nici măcar cei 10 km/h în plus, în limita cărora la noi te iei la harță cu polițiștii.

Traseul ales urmează I-9, un fel de șosea națională de la noi, care urmează, cam la 10 km. distanță linia țărmului, de la nord la sud. Se merge ceva mai mult de 40 km. pe această șosea, apoi se iese la stânga, Balcicul fiind la aproximativ 8 km. Indicatoarele sunt scrise atât în alfabet chirilic, cât și în alfabet latin. Localități sunt cam patru, cinci, dintre care îmi reține atenția numele uneia: Gorun. Prima comună după graniță, Durankulak. Am văzut acolo o stație de inspecție tehnica cu firma scrisă în română, probabil pentru românii care au mașinile înmatriculate în Bulgaria. Oricum, mai bine de jumătate dintre mașinile pe care le întâlnim au numere de înmatriculare din România.

Satele seamănă mult cu cele din Dobrogea. Curțile sunt mai jos decât șoseaua iar trotuarele sunt înguste și înecate în bălării. Vezi același magazine sătești părăsite, același stații de autobuz ruginite. Casele mici, lipite de pământ par din goana mașinii că fac târâș pe burtă în sensul opus. Pe la porți lumea a improvizat tarabe și vinde pepeni și legume. Cum orașele sunt departe, mă gândesc că nu sunt aduse din en-gros.

Câmpurile sunt cultivate și nu prea, vezi destule locuri pârloagă. Șanțurile sunt pline de bălări și sunt destule gunoaie. Se văd o mulțime de morți de vânt, aproape toate funcționând (la noi cam jumătate din cele pe care le-am văzut nu funcționau). Atmosfera este uscată și prăfoasă, atmosferă de miez de vară.

Facem la stânga pe un drum semnalizat corespunzător și aproape imediat intrăm în Balcic. Aici însă frații noștri nu prea s-au mai obosit cu indicatoarele spre castel așa că după ce mergem pe strada centrală cam doi kilometri, pe un drum larg străjuit de castani, coborâm pe o stradă ceva mai îngustă dar foarte frumoasă, până în zona a ceea ce cred că este un mic port turistic. Balcicul este poziționat aproape în întregime pe un deal care coboară destul de abrupt până la mare,  plaja nefiind mai largă decât trotuarul din fața magazinului Unirea.  Parcăm lângă o clădire guvernamentală, fără a reuși să-i ghicim destinația. Bulgarii au și ei damblaua cu pișcoturile din beton care, ca și la noi sunt denivelate și ieșite din pământ. Bineînțeles, în fața scărilor se cască o gură de canal prost acoperită. Toate acestea, ca și meniul în română de la restaurantul de alături mă fac să mă simt ca acasă. Coborâm ca să ne dezmorțim și ca să aflăm cum ajungem la castel. Lumea amabilă, înțelegând mai mult dialectul „gimnastic” al limbii engleze, ne îndrumă pe un drum care ne cocoață din nou pe vârful falezei. Parcăm în stradă, lângă un hotel, pe considerentul că cineva taie bilete, sperând astfel să fim păziți de hoții despre care am fost avertizați. Din fața hotelului coboară oblic o stradă-bazar, indicatorul cu grafie latină vorbind numai de Grădina botanică. Castelul probabil trebuia să rămână secret, dar n-a ieșit! La tarabe vezi aceleași chinezisme (nu  e deloc greu de crezut că sunt chiar acolo făcute) ca și la Mamaia. Nu trebuie decât să înlocuiești România cu Bulgaria și Mamaia, cu Balchik! Paznicii de la intrare te zăpăcesc cu româna lor șchioapă (de apreciat totuși efortul), încercând să-ți explice că trebuie să plătești două bilete, de 5 leva pentru grădină, respectiv 8 leva pentru castel și restul domeniului (cam 30 lei în total, pe care îi puteți achita în moneda noastră, atâta doar că mai greșesc la calcule).

Despre obiectiv nu vreau să vă dau multe amănunte, nu vreau să vă stric bucuria descoperirii. Vă spun numai cât să vă incit și cât să nu ratați ceva. În primul rând trebuie să vă închipuiți o curte a castelului de aproximativ 2-3 km², cu laturile cam de 500 m și 1 km. Geometria plană este suplinită aici de geometria în spațiu, acel km. fiind fragmentat în zeci de terase săpate în faleza înaltă. Mi s-a părut genială valorificarea spațiului, trecerile dintr-o grădină în alta prin porticuri înguste, pe alei și scări de piatră sau dintr-un ciment amestecat cu scoici. Fiecare terasă înseamnă fie un parc, mai mare sau mai mic, fie un simplu loc de reculegere și odihnă în care încap după caz, două-trei bănci și un umbrar.